Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea

        de Romain Gary

(fragment)

Traducere din franceză de Liviu Papuc

(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius, într-o familie evreiască, şi a crescut la Varşovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franţa. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence şi Paris. În timpul războiului, când şi-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forţele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii şi distincţii, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra şi a rămas toată viaţa un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actriţa Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu şi de care a divorţat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după sinuciderea acesteia, Romain Gary s-a împuşcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă, semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Primul lui roman, Éducation européenne, din 1945, s-a bucurat de mare succes. I-au urmat: Tulipe (1946), Les couleurs du jour (1952), Les racines du ciel (1956 – Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), La tęte coupable (1968), Europa (1972), Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea (Au-delŕ de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Les cerfs-volants (1980) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975 – Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

La cincizeci şi nouă de ani, Jacques Rainier pare să aibă totul. O afacere prosperă, o iubită tânără şi exotică, sincer îndrăgostită de el. Până într-o zi, când o întâlnire nefastă, în muribunda Veneţie, marchează începutul declinului pentru bărbatul aparent invincibil şi infailibil. Silit să asculte destăinuirea disperată a unui foarte bogat playboy american, Jim Dooley, obsedat de mitul virilităţii, Rainier începe să se îndoiască de sine. Problemelor financiare cunoscute doar de cercul apropiaţilor li se adaugă acum o imensă angoasă, care începe să îi macine fiecare gând şi gest. Terifiat de perspectiva eşecului amoros şi a pierderii fiinţei iubite, Rainier se refugiază într-o lume a fantasmelor inavuabile. Iar când imaginaţia nu îi mai poate oferi soluţii, Rainier se vede nevoit să îi ceară Laurei, iubita sa, să treacă alături de el dincolo de limita convenţiilor, în teritoriul necartografiat al transgresiunii.

„Romain Gary nu a devenit niciodată un clasic în adevăratul sens al cuvântului. Şi în această cheie trebuie să-l citim: iconoclastă şi inclasabilă, opera lui rezistă oricărei etichetări. Deşi e unul dintre cei mai citiţi autori, rămâne izolat în peisajul literaturii franceze. Gary şi-a cultivat consecvent imaginea de paria, de cazac al literelor, alegându-şi personajele din rândul saltimbancilor şi marginalilor. Mereu nemulţumit de sine, de o sensibilitate exacerbată, a întreţinut acest mit inventându-şi o autobiografie, încurcând pistele, ştergând indiciile, publicând sub pseudonim, râzându-şi de buna cuviinţă literară, şocând prin ireverenţa faţă de canoanele stilului şi ale compoziţiei romaneşti, prin declaraţiile sale caustice şi prin umorul negru. […] Dar dincolo de toate acestea se distinge o voce singulară, cu nenumărate tonalităţi. Vocea unui scriitor angajat, care a luptat pentru Eliberare sub conducerea generalului de Gaulle, vocea unui romancier care se revoltă împotriva rigorilor ideologice şi care nu a abdicat niciodată de la principiile sale: refuzul disperării şi căutarea idealului.“ (Maxime Decout)

 

XIV

Mi-a trebuit să scotocesc mult timp prin vechile mele carnete pentru a găsi o adresă şi un număr de telefon. Încă o prietenie care se pierduse pe parcurs. Trecuseră mai bine de treizeci de ani…

Lili fusese unul dintre cei mai utili agenţi ai mei în timpul ocupaţiei germane. La şaisprezece ani, făcea trotuarul pe strada Cygne, la Hale, şi a fost după aceea plasată într-o „cas㓠pe strada Fourcy, un bordel de patru franci cincizeci partida plus cincizeci de centime pentru săpun şi prosop. Uneori era pe stradă un şir de cincizeci până la o sută de şomeri care-şi aşteptau rândul. A reuşit să urce în grad: în 1942, lucra la Doriane, pe strada Provence nr. 122, o superbă fată blondă la cincizeci de franci. Couzzins a fost cel care a recrutat-o cu titlu postum, întrucâtva: el fusese amantul ei de inimă şi ea venise la noi după ce el fusese torturat până la moarte de Gestapo. O chema Lili Pichon: era o epocă în care soldaţii germani care se duceau să moară în Rusia sau în deşerturile Africii cântau o romanţă tristă, Lili Marlčne, şi ei i-au dat porecla, pe care şi-o justifică cum nu se poate mai bine. Lucra în localurile de noapte şi în baruri, dar nu se mulţumea să strângă informaţii pentru Rezistenţă: Lili Marlčne îi aducea pe ofiţerii SS, pe oamenii Gestapo-ului şi pe miliţieni „la ea“ – astea erau nişte camere pe care i le procuram noi – şi acolo, în clipa în care clientul său era culcat deasupra ei, îi străpungea inima prin spate cu un lung ac de păr care n-o părăsea niciodată. Întotdeauna m-am întrebat dacă făcea asta din ură faţă de nazişti, sau din ură faţă de masculi…

Am dat târcoale o clipă în jurul telefonului, nehotărât: călătoriile fără întoarcere te fac întotdeauna să eziţi puţin înainte de a cumpăra biletul… N-o mai văzusem pe Lili de cincisprezece ani şi mi-era teamă să nu fi devenit mai puţin dură şi să nu aibă pentru mine o privire plină de milă… Dar mi-am spus că o femeie care fusese posedată de şapte sau opt mii de bărbaţi nu mai risca nimic din acest punct de vedere. Şi nu aveam de gând să-i cer să mi-l găsească pe Ruiz sau să-mi procure pe vreun altul. Voiam doar… să vin mai aproape. Să ating realitatea. M-am jucat o vreme cu bricheta, aprinzând-o şi stingând-o, şi un fleac, un flecuşteţ a fost cel care mi-a venit în ajutor: pe când apăsam pe resort, flacăra refuză să ţâşnească. Apăru o scânteie batjocoritoare, o alta, după care nimic…

Am chemat un taxi.

Era în Montmartre, în Cité Malesherbes. Am citit numele de pe cutiile de scrisori: Doamna Lili, primul la stânga. Urcai.

Mi-a deschis uşa şi am recunoscut-o imediat, fără să fie nevoie să mă dedic reconstituirilor acelea în care privirea trebuie să facă apel la memorie şi să răscolească printre ruine. Nu îmbătrânise tare mult: pielea se veştejise puţin, asta era tot. Dar, în definitiv, întotdeauna avusese o faţă dură. Femeile cu trăsături gingaşe îmbătrânesc întotdeauna mai prost decât celelalte. Puţin cam prea mult machiaj, pleoape fardate din greu cu alb şi rimel, dar era o chestie profesională. Clienţilor le place ca madamele să aibă feţele acestea elocvente care spun ce au de spus.

Ţinea în braţe un caniş alb mic.

— Intraţi…

Tăcu.

— Zău aşa! spuse ea, şi avu în privirile de un albastru palid o umbră de respect care se îndrepta către vechile mele virtuţi militare.

Ne am atins obrajii din vârful buzelor, ca în restaurantele şic.

— Nu v-aţi schimbat.

— Nici dumneavoastră.

— E drăguţ că aţi venit…

Era o nuanţă de atenţie în privirea sa. Nu de curiozitate: doar de atenţie. De multă vreme era o femeie fără mirări.

— Mă gândesc adeseori la tine… Lili Marlčne.

Ea râse.

— Nimeni nu-mi mai spune aşa.

Mă pofti într-un salonaş fără ferestre, tapisat în roz.

— Ar fi trebuit să-mi dai telefon, te-aş fi poftit la mine acasă, am un apartament frumos… Nu locuiesc aici… Scuză-mă, mă duc să le spun fetelor să deschidă, dacă sună cineva…

Pe masă era un buchet de flori artificiale şi un vraf de reviste porno cu foile rupte. M-am aşezat într-un fotoliu de pluş roşu. Mă simţeam liniştit, asigurat: era un cu totul alt univers, al sanitarilor şi al mizeriilor trupeşti. Nu putea mânji nimic din ce era sfânt. Probabil că am un fond creştin, la urma urmei.

S a întors, cu canişul în braţe, şi s-a aşezat pe o sofa din faţa mea. Canişul îi stătea pe genunchi. Ea îl mângâia maşinal şi mă privea în linişte, fix. Ochii săi mari de un albastru pal nu clipeau aproape niciodată şi aveau o sclipire de sticlă. Poate că-şi întinsese prea mult pielea obrazului. Tăceam. Nu mai ştiam de ce mă aflu acolo. Nu ştiam dacă venisem să mă informez, să-i cer să-mi găsească pe cineva sau ca să mă apăr de mine însumi. Zâmbeam, desigur, şi nu se vedea nimic. Am simţit stropi de sudoare pe frunte. Nu prea era aer.

— Nu te simţi bine?

— Inima, spusei. Am inima prea solidă. Genul de inimă care nu ştie să se oprească la vreme…

În buzunarele impermeabilului meu, palmele îmi erau umede.

— De când nu ne-am văzut…

— Ce mai faci, Lili Marlčne?

— Nu mă plâng. Sunt protejată. Dar am practicat meseria asta prea mult timp, aşa că, uneori, îmi pierd răbdarea… Nu-i înţeleg pe bărbaţii care vin aici, se instalează într-un fotoliu şi vorbesc, vorbesc… Afacerile lor, copiii lor… Nu contează ce. Ei nu mai pot, înţelegi, şi atunci vin aici pentru atmosferă, pentru a se scufunda din nou în amintiri, vin aici pentru a-şi plânge pe mormânt. Când aud sunetul unui bideu prin perete, au impresia că trăiesc din nou. Mă fac să-mi pierd vremea şi, cum uneori sunt oameni bine, cu situaţii solide, nu-i pot da afară pe uşă… Dacă nu, îmi cer diferite trucuri, înlocuitori… Ştii, cineva care s-o facă în locul lor, iar ei să privească…

Am dat din cap.

— Nţţţţ. Şi sunt din ăştia?

— Am o listă întreagă. Nu este uşor, trebuie tipi siguri, să nu existe şantaj, istorii în genul afacerii Marcovici… Cu iugoslavii nu mai am de-a face.

— Unde naiba îi găseşti?

— Fetele mi-i semnalează… Dar tu cum o duci?

— Merge.

Ea îşi mângâia canişul, în timp ce mă privea. Apoi îl lăsă jos.

— Nu ai nevoie de nimic?

— Nu, mulţumesc. Voiam să te revăd, asta-i tot.

Trebuia să mai rămân o clipă, pentru a nu da impresia că o iau la fugă. Mă studia cu atenţie. Avea o privire care cunoştea ascunzătorile.

— Dacă ai nevoie de ceva… nu contează ce.

Îmi zâmbi.

— Asta nu se uită uşor…

— Nu, Lili Marlčne, nu se uită. Trecutul…

— Trecutul… Trecutul şi viitorul. Astea alcătuiesc uneori o pereche ciudată.

M-am ridicat ca un bărbat care spusese tot ce avusese de spus.

— Poate că îţi voi cere un serviciu.

— Nu ezita, colonele. Ai fost un tip bine şi dacă pot să-ţi mai fiu de folos… În orice privinţă.

Aştepta.

— Linişteşte-te. N-am venit să-ţi cer un… Înlocuitor. Nu încă …

Râserăm amândoi din tot sufletul.

— Dar s-ar putea să am de făcut un lucru destul de greu şi mi-e teamă că nu voi putea conta pe mine însumi. Voi avea atunci nevoie de o mână de ajutor, Lili Marlčne… Cumva cam ca altădată. Nu mă întreba despre ce este vorba, pentru că s-ar putea să mă descurc şi fără.

— Nu întreb nimic niciodată. Când ai să te hotărăşti…

— Da. Când mă voi hotărî. Sunt în clipa asta un om foarte fericit şi asta face lucrurile un pic… disperate.

Îşi mângâia canişul. O făcea fără oprire. Poate că ăsta era felul ei de a se spăla pe mâini.

Am ieşit de acolo la fel de fericit ca şi cum aş fi reuşit deja să mă debarasez de mine. Ştiam că dacă exista vreo fiinţă pe lume în stare să-mi facă serviciul respectiv – din devotament faţă de amintirea mea, într-un fel, din devotament faţă de amintirea celui care am fost cândva – era chiar femeia aceasta care-mi spusese, acum treizeci de ani: „Bărbaţii vin la mine pentru a face fâs. Ei fac fâs, apoi pleacă. Termină repede un bărbat“. Ştiam că, atunci când va veni momentul, ea nu va ezita să mă ajute să fac fâs. Dispuneam în sfârşit de soluţia mea finală.

M-am dus să mă întâlnesc cu Laura într-o stare de împăcare cu sine, aproape de serenitate, pe care nu o mai cunoscusem de multă vreme. Nu mai rămăsese nici urmă din confuzele mele rumori interioare, din lucrurile acelea obscure, venite nu se ştie de unde, care încep să se mişte în tine şi să te roadă până la paralizia voinţei şi la acceptare, care sunt în acelaşi timp propriile lor excremente ca şi hrana lor. Tocmai încheiasem o asigurare împotriva mea.

Am găsit-o pe Laura printre discuri şi cărţi presărate pe covor, vehementă, gesticulantă, unind în exprimarea mâniei sale Grecia antică, străduţele din Napoli şi favelas din Rio: n-o mai sunasem din ajun. Îmi plăceau prea tare revărsările ei pentru a o întrerupe. Toate muzicile populare se aseamănă, dar la noi, în Europa, vocile trăiesc mai mult din vorbe decât din sentimente. Am savurat plăcerea.

— Nici nu îndrăzneam să părăsesc hotelul măcar, aşteptam, aşteptam…

Accentul brazilian devenea din ce în ce mai puternic atunci când vorbea despre bucuriile şi necazurile ei.

— Nici măcar nu m am îmbrăcat, am ascultat toată ziua muzică din ţara mea, pentru a-mi dovedi că încă îmi mai rămânea ceva şi că puteam să mă dispensez de tine. Am citit jumătate din Arhipelagul Gulag şi te informez că ţi-ai petrecut trei ore într-un lagăr de concentrare siberian. Te vedeam la fiecare pagină, în spatele sârmei ghimpate. Mă implorai, dar am rămas inflexibilă. Nu ai idee cât ai suferit. Eşti un nemernic – în Franţa se spune, cred, „nemernic integral“, este o ţară care iubeşte integritatea – şi te-am pus să cari flori pentru a te face să simţi mai bine şi să-ţi fie ruşine. Dacă asta se mai întâmplă o dată, îmi fac valizele. Îmi fac valizele şi te urmez. Nu, nu mă mângâia pe păr, nu vreau dulcegării, ţi-am spus deja de douăzeci de ori că n-ai să scapi cu un aer patern, am deja părinţi, mulţumesc frumos. La dracu’ şi iar la dracu’. Asta trebuie să însemne ceva, chiar şi în franceză.

— Laura…

— Nu, nu minţi. Şi să taci când sufăr. Ştii care este tragedia Franţei? Aceea că este o ţară care a avut o influenţă enormă în lumea întreagă… Franţa a avut atât de multă influenţă, încât nu i-a mai rămas şi pentru ea. Ea s-a delapidat în influenţe. Numai în dragoste i s-a luat totul, iar acum a rămas doar Tonton şi asta.

— Tintin şi basta.

— Tot ce mai puteţi face voi, francezii, este să importaţi încă cinci milioane de muncitori străini ca să vă redea influenţele voastre…

Era într-un du-te-vino cu picioarele goale şi cu halat albastru pal, iar părul i se umfla văzând cu ochii, ca întotdeauna când era mânioasă. Dar o cunoşteam prea bine şi o iubeam cu prea multă tandreţe. Şi ştiam că nu era furioasă, ci că era disperată şi că îmi oferea o imitaţie perfectă a ei însăşi pentru a mă linişti. Şi că, în curând, şi eu urma să vorbesc ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat şi ca şi cum totul putea să mai continue ca înainte, cu fericire şi râsete. Atunci când se opri în faţa mea, cu ochii plini de lacrimi, cu faţa răvăşită, cu expresia aceea de abandon total şi de confuzie care solicita ajutoare cu elicopterul, pacheboturi deturnate de la ruta lor de S.O.S.-ul naufragiului, proclamarea stării de urgenţă şi un mesaj liniştitor al şefului statului, ştiam că ne bucuram deja să fim noi înşine.

— Jacques, unde ai fost?

— M-am gândit la tine toată ziua.

....

XV

Abia dacă îmi mai rămân câteva zile în această cursă contracronometru în care m-am angajat. Voi sigila caietul acesta într-un plic şi am să-l închid în seiful de la birou, unde ai să-l găseşti, Jean-Pierre, „potrivit uzanţei antice şi solemne“. Ţin să precizez de îndată că ideea sinuciderii nu m-a gâdilat niciodată şi dintr-un motiv foarte simplu, pe care l-ar înţelege orice director de firmă în dificultate financiară: asigurările n-ar fi plătit, încă mai valoram patru sute de milioane şi nu putea fi vorba să mă irosesc.

Aş vrea în sfârşit să spun că dacă am dreptul la vreo simpatie, Laura, aceasta este numai din cauza dozei de dragoste care intra în teama mea de a te pierde, nu din cauza dorinţei de posesie. Ştiu că ea e evidentă, în paginile de faţă. Se simte până şi în raporturile cu fiul meu: o voinţă de a fi continuat, de a nu mă lăsa deposedat în întregime. Atunci când am constatat că fantasmele mele nu erau suficiente, am încercat s-o părăsesc pe Laura. Mi se păruse că Jean-Pierre o privea cu multă prietenie, poate chiar cu tandreţe. Iar el îmi semăna atât de mult: era, şi el, un om care nu ceda o palmă de pământ, ca toţi cei din neamul nostru. Mi se spusese atât de des: „Eşti tu, Jacques, cu treizeci de ani mai tânăr…“ Aşa încât i-am reunit pe Laura şi pe Jean-Pierre să ia dejunul la mine. Trebuia să-i dau şansei o şansă. Ei îi place uneori un pic de racolaj, un clipit din ochi, puţină curte, şi se arată deseori sensibilă la imaginaţie. Simţeam că ajunsesem în raporturile mele cu Ruiz şi cu mine însumi la limita posibilului şi eram gata să mă înclin, cu condiţia să existe un semn binevoitor al destinului. Pândeam deci, între fiul meu şi Laura, un schimb de priviri sau un moment de linişte puţin jenată, atunci când îl descoperi pe celălalt pentru prima dată, o tăcere care se prelungeşte puţin cam mult şi pe care o întrerupi înainte de a deveni elocventă. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă, după câteva săptămâni, Laura mi-ar fi spus: „Trebuie să afli. Jean-Pierre şi cu mine ne iubim”. Cred că aş fi fost la înălţime, căci exista în asta un fel de a sfârşi care oferea posibilităţi ideale pentru ironie şi eleganţă, pentru distincţia sentimentelor şi pentru o anumită manieră de a fi părăsit care sfărâmă inima celor care te părăsesc. Poate că o şi puneam pe Laura la încercare, într-un mod confuz, căci pentru a o antrena atât de departe pe cât eram eu dispus să merg, fără a o şi admite eu însumi, trebuia să fiu sigur că nu mă înşel în privinţa adâncimii devotamentului pe care mi-l păstra.

Nr. 07 / 2019
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 17 iunie 2019

FestLit Cluj 2019

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018

Săvîrşeşte lucruri socotite minore (2)
de Gheorghe Grigurcu

Festivalul Naţional „Garabet Ibrăileanu“, ediţia a II-a

Papa şi noi
de Adrian Popescu

Noii dadaişti
de Nicolae Prelipceanu

Balcanii şi legenda pateului de gâscă
de Mihai Ghiţulescu

Eros şi psihanaliză. Şi iubire
de Cristian Pătrăşconiu

Vânătorul de năluci
de Daniela Micu

Lumini şi umbre suprarealiste
de Gabriel Nedelea

„Complexul“ fanariot în epoca paşoptistă
de Gabriela Gheorghişor

Cum exist㠄omul lăuntric”?
de Ioan Alexandru Tofan

„Romii sunt fluiditatea însăşi. Istorică, existenţială, spirituală”
de Mirel Bănică

Marele Vishnu
de Dumitru Ungureanu

File de viaţă şi de carte
de Aura Dogaru

Baladele extatice ale vikingului gorjean: „Să bem, prieteni, de la A la Z”
de Ştefan Vlăduţescu

Despre intenţie şi rezultat
de Dan Ionescu

Pe urmele timpului fără timp
de Florian Copcea

Orizontul melcului
de Florin Logreşteanu

Dany Laferrière – Autoportretul Parisului cu pisică
de Maria Tronea

Viaţa adevărată e o călătorie interioară
de Viorica Gligor

Argumente pentru europenism

Stranietatea dublului şi psihologia minciunii
de Gabriela Rusu-Păsărin

Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea
de Romain Gary

Întrebări despre interior/ exterior cu pictorul Marcel Bunea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri